"Aberări de şoapte"

Mă cufund în cărţi
Trântit între pereţi
Rememorând o "vale"
Singura mea alinare,
O cugetare.

Radiez spre soare,
Visez,
O minunată stare
Cuprind ca-ntr-o visare
O floare.

Uitat în zare
Istovit,
Cu o ultimă suflare
Trăiesc ca o carte,
Închisă;
Mereu cu o privire,
Tristă,
Transfer o iubire
Spre altă floare
Ce nu e decât
O altă pierdută
Suflare.

Renasc,
O nouă mască
La fel de tristă
Cuprinsă
Într-o revistă,
Un univers pavat
Ca un palat,
O schismă.

"De lacrimi"

Iubesc în disperare
Dispus spre alinare
Trântesc în gând
o floare,
Dăruită-n în vânt
agale, o teroare.
Urăsc cu tunete
Trăiesc cu frică
Tânjesc pe-o sticlă
Cuprins în buze
umede
O, tu, prinţesă mică.

"Jocul de-a viaţa"

Şi-au contopit a lor priviri uzate de,
Ploaia nebună a serilor revărsate prin,
Albul negru' al ochiilor lucitori de,
Veşnicul zâmbet împietrit al feţei radiate cu,
Miresme putrede din asfaltul îmbietor al,
Buzelor fripte de poezii cu versuri pline de,
De fire verzi ai năucilor prinţi de catifea ai,
Mirobolantei ţărănime consolată de ea, mereu
Grijulie cu-ai săi supuşi devotaţi şi printr-o
Evlavie prosternare îşi dezgoli întregul gând
Până în adâncul hosului etern, deşi,
Cunoscut drept Hades
Ferecat cu calde lacăte cu zimţi sfioşi şi
Roditori.
În fiecare zi aceeaşi privire năucitoare dar,
Pe măşti obscure ale preamăritei fiinţe mânate de,
Instinctul actului a unicei rascoliri turnată pe,
Valea abruptă şi fără patul său verde cunoscut
Drept un tot al omenirii şi batjocoritor,
O sfântă pramatie de cugetări obscene.

Dans în Doi (timp,natură)

L-am văzut pe strada mea
Cu-al său păr voios vuia,
Vâjâind spre cafenea
Creţ, buimac, uimit, râdea.

El mereu mă astepta
Să luam acea perdea, care
Pân' la ceruri se-nălţa
Şi pe toată lumea, ea
Ani de ani,
Devotată ca o stea,
Tot globul cuprindea, sfioasă,
Şi starea o schimba.

Astăzi ea îşi scutura, veselă, trăia,
Mai frumos şi siropos
Ca o zmeură , inima îi bucura
Gândul verde îi fugea, sunetul o mângâia,
Colţul gurii radia, de privirea lor,
Zâmbea.

Mâine, azi ieri era, şi ea
Cu toate că îmbătrânea, toamna,
Faţa ei întinerea, primăvara,
Ea pe toţi ne iubea sau,
urlând avertiza,
Că de nu o ocroteam
cât clipi ne spulbera
Şi de viaţă ne lăsa.