Trenul singuratic

Şi-a măturat a sa voinţă,
Lăsată pradă oamenilor făr' de ştiinţă
Punând într-o frumoasă oarbă, fragedă lumină
Noua sa mască, lipsită, fină
Iubită doar de-o faţă, singura faţă
Şi aia străină.
Aruncat undeva în nisipul tăcerii, fiinţe
În lipsă acută, a nevoi, a socializării
I se pecetlui de cel iubit cândva,
Un nesătul trădat de-a sa conştiinţă
O veritabilă lampă a vieţii, armonizată-n tendinţe.