Trenul singuratic

Şi-a măturat a sa voinţă,
Lăsată pradă oamenilor făr' de ştiinţă
Punând într-o frumoasă oarbă, fragedă lumină
Noua sa mască, lipsită, fină
Iubită doar de-o faţă, singura faţă
Şi aia străină.
Aruncat undeva în nisipul tăcerii, fiinţe
În lipsă acută, a nevoi, a socializării
I se pecetlui de cel iubit cândva,
Un nesătul trădat de-a sa conştiinţă
O veritabilă lampă a vieţii, armonizată-n tendinţe.

Lupta cu haosul sufletesc

Trântind pe-al său birou visător
O îndrazneaţă idee plină de viaţa,
Sperând să-n frunte sufetul trecător
Şi-a sa dorinţă de non-viaţă.

Sorbind din sticla cosmosului roz
Motivul coşmarului ingerului mort
Văzu privirea sufletului inceţoşată
Pe-a sa podea mereu revoltată.

Trecând spre albul tunel a veşnicei amintire
Tresări o urmă de viaţă, de iubire
Luptând la orizont vestitul tun de lumină
Spre împăcare şi într-o acceptare divină,
Trăind